Care îți este propria voce? De unde se poate știi, încă de când ești mic, ce din ceea ce faci și spui este intrinsec ție? De unde să știe cei din jur dacă ceea ce tu faci, ca autist, vine dintr-o manifestare a propriei ființe sau dintr-o manifestare provenită din lipsă de repere? Adică, de unde știu cei din jur dacă refuzul tău, ca neurodivergent, de a face un anumit ceva ține propriu zis de modul tău de a fi sau dacă ține, de fapt, de o raportare eronată la ceea ce te înconjoară?

Acest articol este o critică a aserțiunilor recente ale Utei Frifth depre masking, hipersensitivitate autistă și diagnosticarea autistmului la femei. Critica aceasta este realizată prin analiza modului în care aserțiunile ei sunt șlefuite de idealul obiectivității științifice îndată ce acesta este cuplat cu adoptarea paradigmei patologizării.

Uta Frith, în interviul "De ce nu mai cred că autismul este un spectru" din revista TES, și-a exprimat opinia având în vedere cum ar trebuie să fie adresată creșterea numărului de persoane diagnosticate ca autiste. Uta Frith este un specialist în științele cognitive și pionieră a două teorii despre ce îi diferențiază pe autiști de neurotipici; ea are expertiză în științele cognitive. Ce a spus Uta Frith în interviu perpetuează stigmatizarea autiștilor. Aceasta este perpetuată din cauza raportării doamnei Uta Frith la autismu. Critica mea asupra raportării are în vedere însăși paradigma din care și-a extrage ideile.

Azi vă spun, pe scurt, despre o trăsătură autistă: când sunt angrenat în small-talk, există riscul să răspund cam lent; nu pentru că nu sunt atent, ci din cauza sau datorită modului meu nativ de a procesa informația. Fiind autist, modul meu de procesare este unul în care un întreg nu poate fi priceput din prima.

Lumea este un cuvânt polisemantic și din punct de vedere metafizic o enigmă. Nu se poate vorbi de o unitate pură: există cel puțin două moduri de a te raporta la modul în care timpul există, timp ca obiectivitate vs timpul ca iluzie. Nu se poate vorbi de o autonomie radicală: tu ești tu exclusiv prin interacțiunea cu ceilalți și cu toate chestiile din jur care te alcătuiesc. Din aceste două motive, nu ne putem raporta simplist la realitate, adevăr, subiectivitate și tot așa.

Compasiunea este ceea ce ne unește întrucât noi suntem noi înșine doar în măsura în care ne dăm voie să fim deschiși către ceea ce se află în jurul nostru, iar asta îi include, adesea, pe ceilalți. Nu obții o satisfacție cu adevărat îmbogățită când ceea ce tu obții este în detrimentul cuiva. Doar pentru că propria-ți minte nu pricepe consecințele acestui mod de a obține ceva, asta nu înseamnă că acestea nu există.

Să exiști într-o manieră autistă, să fii ceea ce ești însă altfel, este o provocare. Tu ai de suferit atunci când te afli într-o lume editată pentru a îi ajuta pe cei care sunt ceea ce sunt într-un mod diferit de al tău. Da, am făcut masking—nu mi-am dat seama de asta până acum. Nu am făcut masking pentru a face față la un ceva anume, în mod voluntar. Societatea și propriul inconștient m-au înfășurat într-o mască, iar astfel, metaforic vorbind, m-am dedublat prin a adăuga deasupra sinelui meu real un sine care se mișcă și se supune obiceiurilor tradiționale și contemporane.

Nașterea și moartea sunt concepte opuse, iar astfel, sunt tocmai în acest fel înrudite. Pe 14 noiembrie a fost ziua mea, iar la ora 23:30 a avut loc clipa nașterii mele. Astfel, a fost parcurs încă un ciclu subsumat unei serii de repetiții consecvente care se rostogolesc de la data nașterii până în prezent. Acestea sunt 27 la număr.

A fi sau a nu fi autist, asta este întrebarea, iar, dacă ești autist, cei din jur și-au pus problema existenței abilității cuiva de a deveni mai puțin sau deloc autist. Ce este autismul? Putem deschide Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM-V) și vedea termenul “TSA” care conține cuvântul “tulburare”, adică, termenul de dizabilitate mentală. Este autismul o dizabilitatate? Nu, întrucât ceea ce este “problematic” pentru calitatea vieții unui autist și a familiei sale nu este autismul, ci acele trăsături asociate diagnosticului “TSA” care vin din împletirea dintre mediul înconjurător și modul autistului de a putea învăța a fi integrat social, autonom și fericit. În esență, autistul are un mod diferit, decât cel al majorității, de a putea fi integrat social, autonom și fericit, din cauza unor factori biologici.

Lansarea căștilor AirPods Pro 3 ne arată clar apariția unei ere în care cyborg-ul se manifestă în carne, metal și oase; o eră a utopiei sau a distopiei în care barierele lingvistice se disipă. Impactul abilității acestor căști de a-ți traduce instant din aproximativ orice limbă este unul radical, așa cum argumentează filosoful Mihnea Măruță în articolul său “Căștile care traduc: cinci consecințe”.

Procesarea corporală, care o include și pe cea afectivă, mi-a arătat că sunt diferit de colegii mei din clasele primare, că sunt exclus pentru că sunt diferit/greșit într-un anumit fel, că sunt atipic. Nu a fost nevoie ca cineva să îmi spună “bolnavule, autistule” pentru a mă simți inadecvat.

Unul dintre pașii cruciali în dezvoltarea mea a fost tranziția, de la a pricepe că am de făcut x la a înțelege de ce să fac x. Când eram destul de mic, cinci sau șase ani, cred, am remarcat clar tranziția, când am văzut, într-o enciclopedie pentru copii, un desen naiv cu muntele Kilimangioaro. Atunci am aflat de existența sa și, astfel, mi s-a încolțit idea că există o infinitate de informații de descoperit.

Prin a fugi de propria vulnerabilitate și a te ascunde în costumul fantasmagoric al autonomiei totale, doar îți amplasezi instabilitățile în afara orizontului conștientului. Există o corelare între această fugă și convingerea împământenită prin educație că marginea propriului trup este aceeași cu marginea propriului sine. Corelarea dintre fuga de propria vulnerabilitate și convingerea cel puțin tacită că marginea propriului trup este și marginea propriului sine este că prin această convingere îți inoculezi impresia tacită că nu depinzi deloc de mediul din jur, iar această impresie te face să te simți absolut autonomă într-un mod tacit.

M-am copt printr-o serie lungă de clipe într-o manieră aproape involuntară. Tot timpul pot avea intenția să decid și de foarte multe ori am și decis. Însă, toate aceste decizii și modurile în care mi-au șlefuit identitatea au fost influențate de râuri neuronale inconștiente. Nu știu exact cum am ajuns aici și nu știu unde voi ajunge.

Aruncarea cuvântului "autist" în spațiul public fără a înțelege experiențele trăite, structurile sociale și substraturile semantice care stau în spatele acestui cuvânt arată o lipsă de igienă lingvistică. Vorbesc de igienă pentru că vorbirea și scrierea atentă țin de o responsabilitate crucială întrucât cuvintele de astăzi croiesc forma faptelor de mâine.

Aruncarea cuvântului "autist" în spațiul public fără a înțelege experiențele trăite, structurile sociale și substraturile semantice care stau în spatele acestui cuvânt arată o lipsă de igienă lingvistică. Vorbesc de igienă pentru că vorbirea și scrierea atentă țin de o responsabilitate crucială întrucât cuvintele de astăzi croiesc forma faptelor de mâine.

Privit din perspectiva întregii săgeți a timpului, momentul prezent nu va mai fi prezent, nu va mai fi concret și intens. Astfel, intensitatea și concretețea unei trăiri nu ține doar de factori psihici sau externi, ci și de poziționarea temporală a trăirii.

Creierul este un ocean de “fire” întortocheate care nu pot fi cu adevărat împărțite în bucăți care funcționează independent  (Kana 2022, 112-113). În literatura de specialitate, aceste bucăți sunt numite regiuni neuronale, iar o rețea neuronală este un grup de “fire” care colaborează des pentru îndeplinirea unor funcții comune.

Neuroștiința contemporană a creierului autist a dus la articularea ipotezei cognitive a conectivității perturbate, eng., disrupted connectivity hypothesis. Ipoteza susține că autismul este caracterizat printr-o conexiune slăbită între circuitele neuronale fizic îndepărtate și printr-o conexiune întărită între circuitele fizic apropiate. Conform acestei ipoteze, procesarea ansamblului (e.g., socializarea, anticipare pe termen lung, flexibilitatea) ar fi deficitară, iar procesarea detaliilor (e.g., performanța vizuală și auzul absolut) ar fi sporită.

Autismul nu este ceva pe care îl ai ci este un mod specific de a fi. Nu există o margine între ceea ce sunt și autismul meu. Când spun că trăsăturile mele autiste nu sunt o problemă, spun că accept existența lor și că le văd ca pe un punct de plecare în felul în care mă raportez la ceea ce fac sau gândesc.